Cat am fost fericita nu am mai scris si poate ca ar trebui sa ma las de scris ca sa nu fiu un om prefacut, asa cum m-am lasat de Dumnezeu, pentru ca nu mai credeam in rugaciunile dinainte de culcare.
Nu stiu daca voi invata vreodata sa accept jumatatile de masura. Ar trebui, pentru ca viata ar fi mai comoda daca as sti sa fac compromisuri. Compromisuri adevarate.
Si poate atunci nu m-as mai simti atat de vie. Dar imi place sa simt, sa simt atat de mult.
Inca prefer sa pierd oamenii decat sa ma complac. Inca pretind sa fac totul cu fiori si pasiune, decat din reflex. Chiar si dupa aproape 5 ani.
Nu ca acum as fi nefericita, ar insemna ca sunt goala. Ma alearga prea multe ganduri si vise. Si pe tine la fel. Acum ne alearga separat, insa intr-o zi ne vor alerga impreuna. Stiu, sigur. Dar toate la timpul lor.
Inca mai pot sa visez ca nu o sa imi petrec viata la un birou…la "biroul meu"…cu care ma vor fi rasplatit pentru anii de facultate, timp de 8-9 ore, in fiecare zi….
Inca pot sa cred ca viata nu va inceta sa ma surprinda si nici oamenii.
Inca pot sa cred ca viata bate filmul si nu invers. Unde era Tornatore sa vada o fata in strampi galbeni, care la 5 dimineata, in statia de la Izvor, plangea atat de frumos ca pe ea "n-a iubit-o nimeni, niciodata"? Unde era Bertolucci sa ma vada cand aveam ochii umezi si tremuram la sunetul trompetei? Unde era Woody Allen ca sa faca haz de necaz pentru ca singuri am dat drumul la fericire pentru emotia incertitudinii?
[Lykke Li de dragul fetelor care prefera sa mearga in Belgrad, si nu in Stockholm, si care se pun la incercare cu rusa 
]
