Despre Inadaptati… | les-miserables

aseara

Joi, Aprilie 3rd, 2008

... Bucurestiul era ireal. Adica, bulevardul Elisabeta era ireal. Doar jandarmii care-ti suflau in ceafa, in rest pustiu. Aseara, Cismigiul era mai parfumat ca niciodata, mirosea a tei. Seara s-a incheiat cu iesirea din parc, restul l-am uitat.

Postat in Personal | 7 Comments »

Untitled 12.03.08

Miercuri, Martie 12th, 2008

Ancora

Eduardo de Crescecenzo

Postat in Personal | Fara comentarii adaugate »

anything but the girl

Vineri, Ianuarie 11th, 2008

Odata, pe tren, jumatate din calatorie am ascultat Missing, in continuu. Pana cand trenul a oprit in Ianca, un orasel in apropierea Brailei. Acolo niste copii bateau mingea pe maidan, aproape de peron. Le auzeam strigatele, cum dadeau suturi in minge iar mingea parca statea sa pocneasca. Ce distanta mica era intre blocurile de patru etaje cu rufaria intinsa neuniform, c-o fereastra luminata, alta ba, in zig-zag si trenul nostru. Cum o fi oare s-auzi fluieratul cfr-istului in fiercare ora, sa fii spionat cand seara se lasa, de calatorii indiscreti si plictisiti care poposesc doua-trei minute in gara?

In fine, am uitat de piesa pana acasa.

In Missing totul ma obsedeaza. Vocea ei, usor nazala, ca un strigat infundat, culmineaza cand spune cu dintii stransi You found some better place. Si iarasi, you’re long gone/ but I can’t move on. Si-apoi aproape dor bratele ei nefiresc de lungi, cum atarna pe langa corpul schilodit ca intr-o pictura de-a lui Schiele, umerii ingusti, vartejul si perciunii ei, colturile buzelor prabusite si picatate in rosu-caramiziu ca intr-o masca chinezeasca.

Si omoplatii lui, camasa alba, patul ravasit si chitara, si mai ales degetele scurte intinse peste buze sau verigheta stinghera…

Cum ea isi framanta mainile in prim plan, stramba ca si veioza cu abajur rosu, care sta intr-o rana in spatele ei.

Orasul pe-nserate si pasii ei mari, in tenisii albi: I’m walkin’ down your street again/ Past your door/ I guess you don’t live there anymore.

Pentru ca macar o data, fiecare s-a simit

asa.

Postat in Personal | 1 Comment »

Untitled 03.01.08

Joi, Ianuarie 3rd, 2008

Tot am zapada pe pervaz. Nu uita, etajul noua e mai aproape de cer.
Scrumiera e goala si teribil de lucioasa; neagra ca smoala; casa tot goala. Stii, singura nu pot face parchetul
sa scartie. Mi-e lene sa fac ceva, orice, doar pentru mine..
Au fost prea multe zile de zapada. Razlog, Sofia si in final
Bucurestiul meu de-altadata, mai alb ca niciodata. Vreau vara asa de mult inapoi in
seara asta. Doar in seara asta.

Nu a mai nins asa din 2002, dar pe-atunci nu ne cunosteam.
Un an mai tarziu incercai sa ma trezesti cu cea mai amara cafea pe care
am baut-o vreodata. In drum spre baie, m-am impleticit si-am agatat un
scaun cromat dupa mine. Apoi te-am imbratisat pana la oprobiu in gangul de langa strada mea. Cateodata
stiu sa insist doar la tine. Ma urasc pentru asta. Propun ca la anu’
mosul sa nu mai fie asa de darnic cu mine, sa nu-mi mai aduca nici
rochita, nici canapea rosie, nici carti, nici calatorii sau oameni
minunati precum Vesi sau Maggie….zi de zi, ii vad pe oameni cum cum ii
ajuta pe cersetori si vagabonzi cu cateva monede, din ineritie, parca,
dar niciodata nu i-am vazut dandu-le o imbratisare…si asa, mai trecut un Craciun, pentru noi. Poate cel mai frumos de
pana acum pentru mine, cu bunicii pe care nu ii mai vazusem din vara,
cu mama si tata de care imi era atat de dor. Si poate cel mai friguros. Mi-a lipsit totusi ritmul trompetei, sa stii.

[ Sade in playlist: pentru o noapte cu viscol]

Postat in Personal | 8 Comments »

slalom

Marţi, Decembrie 4th, 2007

Prin liceu credeam ca voi fi toata viata o inadaptata, precum Zeno Cosini a lui Svevo. De fapt nu m-am schimbat prea mult, ma resemnez repede, vad lucrurile prea diferit de multi altii, nu stiu sa ma supun si privesc chioras atunci cand simt impulsul. Insa intre timp mi-am gasit locul. Si iata-ma acum, scriu, ascult Aphex Twin, mananc gem de gutui, pentru ca preferatul meu, cel de visine s-a terminat si sunt fericita. Gem, unt si paine prajita. Asta face diferenta. Fericirea, nu untul. Desi untul are povestea lui, e acelasi pe care il mancam in copilarie. Nu stiu daca se gasea la alimentara si inainte de ’89, dar amabalajul arata atat de comunist, atat de anacronic in rafturile de astazi doldora de produse. Ambalajul e alb, opac, de proasta calitate, oarecum poros. Cateodata are foma paralelipedica usor alterata. Cu albastru scrie simplu UNT, iar cu rosu DE MASA, GRASIME 65%, 200 g.<!–

Toti ma-ntreaba de ce sunt asa fixata cu perioada comunista. Ce stiu eu de pe-atunci? nu de alta, dar aveam 2 ani (!) la revolutie – cu “r” mic pentru ca nu a fost o Revolutie, ci o lovitura de stat in toata regula. As raspunde, mizeria pe care a lasat-o in urma, mizeria din oameni, saracia duhului. Cu asta ma confrunt zi de zi.

A fost greu la inceputul anilor ’90 si nu vorbesc de partea strict materiala. Copii fiind, am fost bombardati de filme in care familiile locuiau in case mari, cu scari pompoase si gradini ample in care luau micul dejun; ei aveau frigiderele arhipline si masini cum in Romania rar pomeneai, ca in abtibildurile de la guma Turbo – rosii si decapotabile; copiii aveau camera lor frumos colorata, cu mobilier pe masura si multe, multe jucarii. Stiam deja ca se poate mai bine. Realitatea nostra nu se compara cu cea a televiziunii prin cablu si nici nu cresteam intr-un sistem bine organizat, precum cel socialist, nu am fost soimi ai patriei si nu asteptam cu nerabdare sa devenim pioneri.

Prin clasa a-III-a mi-am serbat ziua. Au venit aproape toti colegii, muzica in voga (gen 3 sud-est si genius

), dansuri in stil Micheal Jackson, confetti, baloane, ordefuri, tort “Arici” de la cofetaria “Ştef”, Coca-Cola si Fanta dupa plac. La un moment dat, Andrei C. ma intreaba daca el si baietii se pot uita cateva minute la meci – juca nationala Romaniei! Expresia fetei mi-a tradat reticenta. De fapt ma gandeam sa ii cer voie mamei, pentru ca tv-ul era in dormitor. Atunci, Andrei m-a luat deoparte in hol, si cu un aer grav mi-a spus: "Sa stii ca daca nu ai televizor color, nu e o rusine, se vede meciul la fel de bine. Si noi ne-am luat televizor color acum vreo 2 luni". Au fost cuvinte prea incisive pentru mine si prea mature pentru el, desi aveam doar 10 ani. Cu Andrei m-am intalnit de curand, nu m-a recunoscut initial. Mi-a spus ca joaca fotbal profesionist, in seria B si vrea sa faca bani….

Tata a plecat prima data a plecat din Romania prin ’92 si nu intelegea de ce cosurile de gunoi din occident sunt pline pe sticle de plastic, de ce oamenii le aruncau, cand la noi se gaseau atat de greu si le strangeam cu parcimonie in debara.

Bunicul a fost disident, si-a luat-o pe cocoasa o jumatate din viata. I-au luat totul si nu se mai putea angaja. Mergea sontâc si ghebos, purta ochelari imensi cu rame groase. Ma speriam cand il vedeam. La 50 de ani era deja senil si surd de la batai, asculta Radio Europa Libera si scria petitii, asteptandu-i pe americani. A murit imediat dupa revolutie. Noi am stat cu chirie intr-o casa cu tavan inalt , nu ne-au dat apartament pentru ca tata nu era inscris in partid. Mai bine asa, au fost ani frumosi pe strada Craiului, cu bicica mea cu patru roti in curtea cu umbrar si cires de mai. Tata a ramas pana in ziua de azi pro-american si nu il judec.

Acum doi ani am luat-o perpedes pe strada Craiului, unde era casa noastra cu tavan inalt. Strada are o alta denumire si in locul casei noastre, a fost ridicata o vila. “Vila Conte” scria cu auriu pe o placuta de marmura. Casa din stanga era in paragina, portile verde brad ruginisera partial. Acolo statea rusoaica-evereica de la care mama imi cumparase primii cercei bobiţă, din aur roscat. Vecinii spun ca tanti Anastasia a emigrat in Israel. Casa din dreapta fost daramata, tot mastodontul „Vila Conte” a inglobat terenul. Acolo locuiau o profesoara, mamă cu o fiica din flori si bunica. Tatiana era cu 10 ani mai mare decat mine si mi-o amintesc balaie cu ochii deschisi. Ne invata poezii. Pe mine si pe gaini. Eu mai pricepeam cate ceva, gainile in schimb se incapatanau, cotcodac-cotcodac cat era ziua de lunga, asa ca le punea la respect cu nuiaua. „Piscuta pis-pis-pis, te-am visat azi noapte-n vis…”. In ´90 au vandut totul si s-au mutat la bloc, tot in centru. Toti si-o amintesc frumoasa pe Tatiana. A ajuns eleva la liceul in care mama ei preda limba romana. Prin clasa a-XI- a fost exmatriculata pentru ca avea o relatie cu un profesor de mate, insurat si cu vreo douaj’ de ani mai mare. Mai departe nu stiu ce i s-a intamplat.

Asta se-ntampla de fiecare data cand mananc din untul meu comunist, imi vin in cap tot soiul de amintiri. Proust avait les petites madeleines et moi…j’ai le beurre.

[Probabil va continua]

Postat in Personal | 5 Comments »

les miserables

Marţi, Iulie 31st, 2007

Un tren si-o noapte.

Un tren care trezeste mortii din tine. Un tren cu suflete sufocate de aerul viciat din compartimente si coridoare. Un tren si eterna intaziere. Nerabdarea apasa si taraste dupa sine mii de ganduri. Inspiri fumul altora si-l expiri pe al tau.. Un tren si-o destinatie: Vama Veche. Devine in fiecare vara "pamantul fagaduit". Apoteotic, nu?

O noapte cu luna plina, nedemne sunt geamurile spoite prin care o privesti. Spre toaleta te impiedici de rucsacuri, saci de dormit, corturi aruncate de-a valma, toti cara in spate frustrari si dezamagiri impachetate. Cat de cocosati sunt. Le cara sperand sa se spele de ele in apa sarata de mare, sa le transforme in cenusa razele soarelui, sa le uite dansand cu picioarele goale in nisip, sa le anuleze rasaritul unei noi zile, sa le duca valurile cat mai departe. Nesat, poate un nou umar care sa te flancheze sau luciditate. Alege.

Luciditatea te perforeaza dar nu ai incotro atunci cand alcoolul refuza sa curga in vene. Cati oameni cu privirile lacome se agata de-o palma de plaja cu disperare, colacul de salvare care sa ii ajute sa uite. Ei sunt mizerabilii. Sunt una de-a lor asa ca ma amestec in multime, incepe ritualul grotesc, arunc tenisii sub o banca si ma misc in ritmul lor, desi in cap am alta muzica.

Are you alive or are you dead?

I suppose i’m alive. I can see my shadow.

[introducing Yonderboi]

Postat in Personal | 8 Comments »

meravigliosa commedia umana

Marţi, Iulie 17th, 2007

Ma intorceam acasa incarcata cu plase si ma uitam la linea de tren abandonata.

Eu stand pe sina ruginita cu picioarele adunate la piept, din reflex, in caz de s-ar auzi in departare suieratul unei locomotive iar tu in fata mea proptit pe bordura. Eu numarand secundele de tacere, tu, tigarile din pachetul pe jumatate terminat.

Din cand in cand am impulsul sa te-mbrancesc ca sa te vad in maracini.

Eu cu ochii tintuiti – doua semne de intrebare dilatate, tu… privindu-ma prin ochelarii tai de cal.

I-am incercat si eu de cateva ori, eram curioasa sa vad cum iti apare lumea prin ei. Ei iti deformeaza vederea oare? Ei te impiedica sa vezi tiparul si sa distingi literele alfabetului ca sa mai poti formula intrebari? De fiecare data conchid ca lentilele tale iti arata o lume grandioasa, plina de oameni minunati si prieteni adevarati iar pe mine ma micsoreaza la centrimetru, vederea se atenueaza cand ochii ti se opresc la mine. Si totusi, poate din cauza lentilelor, din exterior, nu se mai poate zari lumea din ochii tai, sclipirile si trairile de altadata. Mereu ajung la punctul in care cred ca de fapt e numai vina mea. Dar nu e, de data asta nu ma mai pot convinge.

Ma intreb: mai traiesti?

Si daca da, cum e sa traiesti din inertie? Cum e atunci cand ai cuie in talpa pantofilor adanc infipte in pamant?

Eu as scormoni pamantul cu unghiile pana as da de cuie, macar sa simt ce ma tine in loc.

Cea mai nefericita existenta este cea in care oamenii sunt surzi. Tipi ca sa te faci auzit iar cei din jurul tau isi imagineaza ca asista la o absurda pantomima. Da, sunt rolurile mele preferate, cele in care interpretez pe nesabuita paranoica, victima propriei mele imaginatii. Din spusele celorlati, eu creez totul, nimeni nu are vina in afara de mine si mintea mea bolnava. E un post fara noima intr-adevar, dar recit si o sa mimez pana la sfarsit rolul care mi-a fost dat. La teatru spectatorii sunt intotdeauna frivoli – scenografia minimala, jocul actoricesc emfatizat si prea dramatic nu creeaza iluzia realitatii, nu imbuneaza publicul. Intr-o sala de cinema, jumatate de sala va boci la scena in care prietenul cel mai bun este pe patul de moarte; la teatru in schimb, vor gandi: „Oh, ce interpretare minunata si plina de pathos!”.Toti se vot grabi sa emita judecati de valoare insa nimeni nu se va intreba de ce. Mai toti oamenii aud insa prea putini sunt dispusi sa asculte.

Te-am impins in maracini inainte sa intru in casa si mi-am scrantit piciorul urcand scarile in goana. Tu nu ai aflat pentru ca n-ai mai sunat. Astepti cuminte la locul tau sa mi se decanteze dramele si sa uit pentru o vreme replicile din scenariul in care sunt nebuna. E o astepatare inutila. Eu inca nu am chef sa despachetez hainele din valiza, as mai pleca dar acum nu am unde si nu-mi mai este drag sa pregatesc cafeaua de dimineata. Azi mi-e urata viata. Si de asta am hotarat sa o dau la schimb.

Postat in Personal | Fara comentarii adaugate »

asteptarea s-a sfarsit

Vineri, Mai 11th, 2007

p.s. multumesc Mar.

Postat in Personal | Fara comentarii adaugate »

si ei?

Vineri, Aprilie 13th, 2007

Vorbeam cu C. despre inadaptatii la viata, ce se intampla cu cei care nu sunt artisti, cei care nu refuleaza in creatie, cei care nu au o scuza pentru idealismul lor, cei care nu sunt tolerati pentru diversitatea lor?

Ce se intampla cu oamenii care nu isi gasesc locul?

Afara ploua si totusi soarele dadea sa mijeasca. Era si el un inadaptat miercuri. Ma inghesuiam sub stresinile de pe Magheru iar vantul incetase sa imi ravaseasca parul, cladirile imbacsite devenite subit avide, il filtrau. Nu mai trebuia sa explic unui jandarm cam spalacit de la parlament, aranjandu-mi frenetic bretonul care-mi tot intra in ochi de la vant, ce pretentii am desi fara press-pass. Mergeam lipita de pereti cu parul valvoi, ma gandeam ca e aerisit acolo, doar casa poporului incumba.

Ocolind baltile sticloase cu ochii infipti in trotuar, asa cum mama m-a somat de mica, am ajuns la numarul 6-8 si corvoada intrebarilor a trebuit sa inceteze.

Postat in Personal | 2 Comments »

L.M.

Marţi, Aprilie 3rd, 2007

Mi-o amintesc frumoasa si cu trasaturi androgine, una din putinele fete mai inalte decat mine. Eram a-X-a cand am cunoscut-o, ea era cu un an mai mare si intr-o pauza anosta de pe palierul nostru am descoperit ca citim aceiasi carte. Vorbea taraganat, nu sovaitor, in timp ce gesticula numai cu mana stanga. Parea cumpanita, cu privirea foarte ferma si totusi usor de sustinut. Avea o lucire in ochi pe care incercam sa o deslusesc insa timpul nu statea nicicum pe loc. Mereu urma o lectie la care trebuia sa intram iar pauzele si le petrecea afara fumand pe nerasuflate. O recunosteam imediat in furnicarea celor 10 minute pentru ca purta un palton verde cu textura mazarata si ne salutam in graba din priviri. Era feminina si totusi ambigua. Supla si dreapta, fara a lasa ochiul sa distinga vreo forma, ea era imperceptibila pe sub haine. Isi tinea parul destul de scurt, ii lasa gatul pe jumatate descoperit iar suvitele negre ii incadrau chipul. Avea trasaturi nobile, un pic alungite, cum le-ar fi picatat Modigliani, cu nasul prelung si subtire, barbia ingusta si delicata, sprancenele erau netede deasupra ochilor cafenii si margelati iar buza inferioara ii era usor despicata.

Anul urmator noi am fost mutati la etajul doi in timp ce clasa ei a ramas la parter. Ne intalneam rar pe culoarele labirintice si puternic luminate ale liceului insa de fiecare data zaboveam cateva minute sporavaind despre vreo carte sau despre profesorii care ii aveam in comun ( practic toti, pentru ca eram amandoua la uman in timp ce in restul claselor se pregateau economisti pe banda rulanta). Si avea acea stralucire in ochi greu de definit, o indrazneala tintuita, placut scrutatoare.

Ma intreb cum ii apaream. Imi amintesc doar ca ii zambeam mult, spontan, pentru ca imi placea modul sau direct de a ma cercerta numai in ochi.

Ne intalnisem o data in tren, purta parul dat dupa urechi si era luminoasa. Din rucsac imi cazuse o foaie cu un test la geografie. S-a uitat la caligrafia mea care adesea fluctueaza deasupra liniei foaiei dictando si a spus ca am un scris suspendat. Oare asa eram si eu?

Vara ea isi daduse bacul iar eu trecusem in clasa a-XII-a. O revazusem abia dupa Sarbatori, venise la scoala sa salute profesorii. Ne-am intalnit pe scari, mi-a spus ca s-a inscris la Litere si a povestit pe scurt despre noua ei viata.

Avea acelasi mod de a privi.

La doua saptamani dupa ce o intalnisem la scoala, prin eternul cerc vicios – sau virtuos, dupa caz – prin prietena unei prietene si colege de clasa am aflat cum timp de un an, pe cand abia intrase la liceu, L. incercase sa se randuiasca, incercase sa adapteze dar a clacat. Pret de un an de zile reusise sa fie cu un baiat, primul si ultimul de altfel si de atunci nu mai coborase la compromisuri inutile.

Mi-am amintit de ea pentru ca azi am vazut un palton verde la un colt de strada.

Nu mai stiu nimic de ea, totusi L. a fost singura fata care mi-a placut vreodata. Singura la care m-am gandit.

Postat in Personal | 2 Comments »

les-miserables

aseara

Untitled 12.03.08

anything but the girl

Untitled 03.01.08

slalom

les miserables

meravigliosa commedia umana

asteptarea s-a sfarsit

si ei?

L.M.

Pagini

Arhive

Dosare

Legaturi externe

Meta

Parerea ta conteaza